Un trecut in biblioteca

Cutreier anotimpuri ce trec in zborul vantului si lasa amprenta amintirii lipita ca un fulg de geam.Diferenta este ca un fulg se topeste in raza fierbinte a soarelui,dar amintirea ramane sub aripa gandurilor vesnice.Sa oprim timpul in loc sa putem zambi si pentru ziua de ieri.Sa despartim ceasul de timp si sa ne plimbam in orasul implinirii.Alergand in nopti tarzii,intunericul noptii sa aduca implinirea visului nu doar esenta acestuia.Vietile noastre sa le legam de speranta ca astfel sa traim cu sufletul tanar mereu.Curajul sa il prindem din soaptele vantului si din stralucirea stelelor sa luam ambitia de a triumfa.

Un timp al sentimentelor,al prieteniei,al dorintei,al implinirii si al fericirii,al iubirii cantului si al dezamagirii.Intr-un cuvant acum dupa ce privesc in perspectiva imi dau seama ca din multitudinea de sentimente,de realizari sau de esecuri a luat nastere maturitatea.Inainte de a intalni acesti oameni minunati de la Palatul Copiilor eram un copil visator ce spera ca va fi auzit,ca va avea sansa candva sa urce pe scena, sa aiba sansa de a transmite unui public mai mult sau mai putin numeros emotia muzicii.Un suflet razvratit impotriva zicalei:''Cu rabdarea treci marea".Satula sa astept,eram rapusa de dorinta de a cauta ziua in care voi pune prima caramida ca visul meu de a canta sa devina real.Intr-o zi ciudata a vietii am intalnit la o preselectie un profesor de muzica.Pana aici nimic ciudat.Acea preselectie avea loc pentru un anumit club de actorie,neavand legatura cu Palatul Copiilor,sectia muzica.Dar am si cantat la aceea preselectie,iar a doua zi m-am intalnit intamplator cu acelasi profesor,domnul Claudiu Filip care mi-a zis ca de acum incolo sa vin la Palatul Copiilor sa fiu eleva dansului.Nu mi-am pus intrebari ,de ce sau cum de,nici un tip de intrebari,pur si simplu am ramas uimita si am zis ca acum e sansa mea.Dumnezeu mi-a deschis un drum.Am intrat in hora cum se zice si mi-am jucat rolul.Pretutindeni domnea in zilele de repetitii sunetul armonic al muzicii.Infloreau prietenii ce isi adanceau radacinile.Cu fiecare repetitie,cu fiecare spectacol eram mai uniti,legatura elev-profesor era una minunata.Eram mai mult decat colegi,eram o familie.Luptam impreuna pentru aceeasi dorinta,construiam impreuna acelasi vis,dar intr-un sfarsit s-a construit un zid.

Pentru mine Trupa de Soc,asa cum am numit-o candva impreuna cu colegii mei a insemnat si inseamna si la ora actuala cea mai frumoasa parte de pana acum a vietii mele.Zambeam cu adevarat si asteptam cu nerebdare ziua de repetitii si de spectacol ca sa pot canta din nou,solista sau alaturi de trupa.Abia asteptam sa treaca orele sa ajung la Palatul Copiilor.In acea sala de la sectia Muzica simteam ca sunt intr-o alta lume.In lumea in care imi doream sa fiu dintotdeauna.Imi aduc aminte ca domnul profesor spusese intr-o zi ca un spirit de gluma ca acea sala poate sa fie si casa noastra.Exact asa ma simteam, ca la mine acasa.Am mers in excursie la Slanic in cadrul concursului "Sanitarii Priceputi", unde scopul nostru era sa cantam pentru cei de acolo.Aici a fost prima noastra iesire impreuna.Ne-am inteles foarte bine.Cum spuneam mai sus, eram in familie.Am mancat impreuna, am cantat impreuna,ne-am distrat impreuna, am glumit si am ras impreuna.Noptile tarzii le pierdeam in atmosfera placuta a cantecului.Dupa un astfel de moment, dupa 3 zile petrecute impreuna ne-am reintors acasa.Dar povestea noastra nu s-a oprit aici.Am continuat sa ne plimbam impreuna in lumea muzicii.Festivaluri,preselectii,spectacole,repetitii.Aceeasi atmosfera placuta.

De la un anumit timp simteam ca lumina ce o vedeam pe chipurile fiecaruia inclusiv pe al meu,incepea sa fie din ce in ce mai palida.Ceva incepea sa se schimbe atat intre noi cat si in relatia dintre noi si profesor.Unii din noi mergeau in spectacole,altii nu.Nu mai eram toti implicati.Unii au decis sa puna capat,deja simteam umbra rece a despartirii.Incepeam sa cunosc durerea dezamagirii.In ultimul timp nu mai era aceeasi atmosfera placuta, destinsa ci era o atmosfera incarcata de energii negative.Nervi,stres , intrebari fara raspuns, neincredere si in mare parte incepea sa ia nastere o mare iluzie, in ceea ce ma priveste.Speram ca intr-o zi va reveni totul la normal.Anul trecut in luna august am plecat cu totii la mare si speram ca va fi mai bine, ca astfel ne vom uni din nou,dar din contra.Acela a fost ultimul nostru voiaj.Am lasat ecoul vocilor in surdina soaptelor de vant......

Trupa devenea o pustietate.Inainte intram cu zambetul pe fata in incaperea unde aveau loc repetitiile,acum un zambet fara voiosie, un loc rece plin de amintiri vii.Pe masura ce dezamagirile ma cutreierau simteam ca trebue sa pun punct,dar nu gaseam puterea de a face acest lucru.Nu vroiam sa concep ca trebue sa renunt la cele mai frumoase clipe,la cei mai buni prieteni,la intreaga trupa.Dar nu mai eram demult o trupa.Eram deja fiecare pe cont propriu.A trecut ceva timp sa accept,sa recunosc toate acestea.Le vedeam ca se intampla, dar nu vroiam sa recunosc.Intr-o zi am decis ca este timpul sa pun capat unui vis real.Sa las lucrurile in voia lor si sa pastrez doar ce a fost frumos.Pe data de 22.12.2008 a venit randul meu sa pun capat rolului meu in "Trupa de Soc". Am castigat un frate,am castigat un vis ce il voi cladi si de acum inainte, caci sper din nou ca altadata la ziua in care voi reincepe din nou sa cant.Am castigat taina prieteniei si experienta de care aveam nevoie.Nimic nu este intamplator in viata.Se spune ca o minune dureaza doar trei zile, povestea mea a durat doar trei ani.Sa fie adevarat sau nu,stiu doar ca nu voi uita niciodata acele amintiri care mi-au deschis sufletul.As vrea sa retraiesc acele momente, dar stiu ca trecutul nu il pot cumpara.Ne-am unit ca sa mergem impreuna in drumul muzicii,iar acum fiecare mergem separat.Am sa pastrez vesnic aceasta amintire in biblioteca gandurilor.Am sa respect mereu prietenia care ne-a legat si voi respecta mereu pe cel care ne-a indrumat, pe Domnul profesor Claudiu Filip.Pot sa scriu nenumarate randuri sa incerc sa transmit ceea ce simt si ce am simtit in acele momente,dar stiu ca nu voi reusi caci numai traind poti simti.Am renuntat la "Trupa de Soc", dar nu am renuntat la visul meu, nu am renuntat la muzica.Acum am pus punct unei etape si am sa ma regasesc din nou pe drumul muzicii.

Daca ar fi sa trag o concluzie despre trairile mele interioare in cadrul sectiei de muzica de la Palatul Copiilor as spune ca m-am convins ca daca iti doresti ceva cu adevarat se poate implini.Dorinta,speranta si vointa te conduc singure la locul potrivit.Viata nu este o lupta,dar pentru a reusi ceea ce iti propui trebue sa lupti cu tine insuti.Florile mor daca nu sunt lasate la lumina,asa si tu iti poti pierde un vis daca nu il cladesti in fiecare zi, daca nu ii dai lumina sperantei.Am invatat totodata ca sa pun suflet in ceea ce fac,dar cu limita deoarece atunci cand sunt lovita de dezamagiri sa nu ma pierd.Am invatat sa cunosc oamenii si sa cunosc tainele vietii unui artist ce se afla pe scena.Am invatat ca un zambet este arma perfecta pentru a pastra aparenta fericirii.Am pus punct acestui capitol, al copilului "Trupa de Soc", dar am luat amintirile placute ce imi dau raza de soare atunci cand ma gandesc la trecut.Am luat prieteniile adevarate ce le-am cladit si sper sa nu se prabuseasca si o prietenie speciala pentru mine ce e mai mult decat atat.Imi este ca un frate care mi-a fost alaturi pe tot parcursul drumului,cand am ras si cand am plans si sper ca niciodata nu voi pierde legatura cu acesta.Si nu in ultimul rand am luat dorinta arzatoare de a canta.

Asa cum spune si titlul acum din tot ce a fost a ramas doar "Un trecut in biblioteca".....